Ascultand linistea

Exista chipuri care iti atrag atentia fara a avea un semn distinctiv. Asa cum privesti prin negura gandurilor si nu vezi nimic.

Nu stiu ce mi-a atras atentia la el. Avea imaginatie… poate chiar mai multa imaginatie decat ai nevoie ca sa intelegi suferinta si empatia. Parea ca nu stie sa zambeasca si clar nu arata ca ar fi vrut mai mult decat are de la viata. Cat despre conversatie, nu si-a manifestat niciodata aceasta dorinta. Se pierdea cu firea atunci cand i se vorbea pe un ton aspru si raspicat. Nu suporta apelativele. Era singurul moment cand uita sa fie el.

Cadea mai mereu intr-un labirint al gandurilor pe care  i-l afisa doar mimica, dar nu trada niciodata slabiciune.

Te lasa sa-l descoperi… ca pe un ghemotoc de ate colorate pe care vrei sa le descurci doar pentru ca ti-ai pus asta in minte si nu vrei sa pierzi pariul cu tine.

Trancanea cateodata vrute si nevrute… lucruri banale, dar pe care le povestea cu o naturalete ce ma fascina.

Nu stiu ce mi-a atras atentia la el.  Era un singuratic. Nu actiona prin vorbe… arta o avea in fapte. Ii placea sa demonstreze ca are mereu dreptate … doar prin fapte.

Detesta minciuna… o ura cu toata fiinta. Mincinosii pentru el erau trecuti pe lista „mortilor”. Il si vedeam cum deschide sertar dupa sertar in camera memoriei si pune tacticos cate un biletel cu numele celor care l-au tradat sau l-au mintit. Le scria numele cu litere de-o schioapa ca nu cumva sa pateasca la fel si a doua oara .

Era un afurisit agitat. Mai agitat chiar decat mine in momentele lui de maxima traire. Ii placea viata de hoinar. Se ducea pana in mjlocul padurii si spunea ca asculta linistea. Pentru prima data, a privit marea cu ochi indiferenti si pierduti, langa mine. Parea ca nu-l frapeaza. Era dezamagit de intinderea albastra cu gust sarat si miros salciu. Marea nu ii spunea inca nicio poveste.  Cu timpul insa a inceput sa o iubeasca la fel cum o iubeam si eu.

Cateodata ne completam, alteori ne uram de moarte sau cel putin eu il uram pe el. Avea un raspuns pentru orice problema. Proceda mereu corect… sau cel putin asta impresia pe care mi-o lasa. Cand altii ar fi delirat de agonie, el avea o stapanire de sine rece. Avea un mod de a-ti raspunde incat nu puteai sa ii respingi niciun cuvant.

Nu stiu cum de l-am inteles, dar l-am inteles… asa cum si el mi-a inteles micile…si marile nebunii. Cel mai ciudat era ca asta il incanta. Se distra cand ma vedea agitata… ii placea sa dea tonul unei discutii aprinse ca mai apoi sa se hraneasca de pe urma ei. Chipul ii era pe loc cuprins de o placere calda. Avea un suflet de copil insurat cu un corp de barbat.

E imposibil de spus acum daca numele meu ii mai reaminteste de ceva. Daca tropaiala mintii sale il mai duce cu gandul la mine. Ne-am ciocnit pentru o secunda si ne-am modificat traiectoria unul altuia pentru totdeauna. Ne-am dedublat. Daca se mai gandeste vreodata la trecut… putin probabil. Dar daca o face… cu siguranta o face in timp ce asculta linistea…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s