Cimilituri

A plouat tare in casa sufletului azi-noapte. Am cautat o umbrela sau macar un maner de care sa ma agat. Ironic cum mintea inundata de ploi te poate face sa crezi ca agatat de un baston  nu te poti cutremura.

In fata era drum inchis asa ca am coborat incet. Era frig si vantul maturase deja tot ce lasasem aici cu mult timp in urma. Vad ca ai venit si ti-ai luat din lucruri. Ai lasat goluri in urma lor. Observ altele noi cu care nu sunt obisnuita. Stiai ca schimbarile ma sperie… doar ai spus ca ma cunosti mult prea bine. Ti-ai lasat si parfumul aici. E esenta unui alchimist nebun care a combinat indiferenta cu nepasarea ca sa manjeasca suflete. Erai dat cu el si in trecut. Il recunosc prea bine pentru ca l-am avut impregnat pe piele si mult timp am cautat sa il scot. Erau note de baza amarui si de varf, periculoase.

Ploua si acum. Vremea asta vrea sa ma incerce. Niciodata n-am inteles ploaia. E mult prea eliptica si are ceva in comun cu tine. De multe ori ma gandesc daca nu cumva tu esti compus din picaturile care m-au inecat atat timp. S-a lasat si ceata… Inteleg acum mai bine… chipul meu ti-a fost o constanta necunoscuta sub perdeaua asta de praf si fum. Mereu ai cazut in plasa aparentei chiar si cand eu eram atat de evidenta. Exista o semiotica ce ne-a inconjurat. Era un balet de semne…dar fiecare le-a inteles in felul lui. Sau poate ca nemernica asta de ceata pur si simplu ne-a tradat…Ploaia imi rade acum in hohote sub talpi cand aude ce gandesc. Parca esti si tu printre picaturi.

Mai ai scrisoarea din trecut ? Eu am abandonat-o…. nu credeam ca voi mai avea nevoie de ea. Ce prostie… As vrea sa o recitesc acum. Nu cred ca o mai ai nici tu. Era scrisa in note infantile, dar grave. Poate as regasi indicii ca am lasat lucruri suspendate si ca aveam sa revin in viitor la ele. M-ar ajuta un pic sa descurc itele astea… sau poate ca le-ar incurca mai mult. Niciodata n-am stiut sa cant pe note rationale. Muzica pusa pe portativ e vie . Difera la fiecare interpretare si ascultare, dar pastreaza un singur lucru cu fiecare redare: orice piesa se termina la un moment dat.

Desi am citit acelasi portativ, am fost in chei diferite. Refrenul meu a fost lung si anevoios. Erau note greu de atacat pe alocuri, dificil de interpretat, imposibil de glasuit. Cand eufonia s-a transformat in dezacord si negare, ceea ce trebuia sa fie sunet in noapte a devenit strigat si repros.

Era mult prea multa liniste in acea noapte. Mi-a fost greu sa o controlez si m-a inghitit. Ai inceput tu sa vorbesti, dar vorba ta era de fapt negare. Ciudat insa ca tu negai ce nu aveai dreptul sa negi. Eu ti-am ascultat refrenul, dar tu pe-al meu niciodata. De asta lucrurile erau mereu anapoda.

Parca s-a mai oprit acum… apa nu mai loveste chipul, clateste doar sarea de pe obraz. Niciodata nu te poti preface in ploaie cand plangi…lacrimile sunt atat de diferite de picaturile de apa. Sunt ca un vulcan care erupe  si mistuie ca un acid, la fel ca ridurile facute de lava. Ploaia doar ia din intensitate si alina un pic arsura. De asta am plecat pe ploaie… nu puteam sa plang langa tine si sa imi ard chipul… masca s-a spart atunci… sper ca ai simtit bucatile din ea care ne loveau in cadere. Daca nu le-ai simtit, inseamna ca nu erai acolo. De fapt, stiu prea bine ca nu erai acolo…

Ma uit in jur si totul pare atipit. Ai vazut cum ploaia nu iti da voie sa adormi, dar te amorteste ? E o beatitudine din care nu poti iesi atunci cand ploua. Stie ca ropotul ei iti mangaie auzul si ca are efect de betie. Am vrut sa strig ca sa ma aud strigand, chiar daca urma sa tai linistea in care ploaia se complace de atat amar de timp. E adevarat ca eu am lasat-o. Tinea sub control ceva puternic si stia cum s-o faca. Acum se joaca cu parul meu. Arunca picaturi din ce in ce mai grele. Stie ca seman furtuna si nu pare sa-i mai pese. Si eu stiam ca seman furtuna. Intr-un final am prins curaj si te-am strigat… nu pe nume. Te-am strigat in patru cuvinte din care doar unul e important. N-ai raspuns pentru ca n-ai citit semnele.

Groaznica asteptarea cand ploua asa cum ploua acum. La doi pasi de mine a mai ramas aprins un graunte de suflet. Incerc sa il prind pana nu il stinge ploaia, doar e experta in asta. Sunt prea multe cioburi pe jos si nu vreau sa ma tai. S-a stins… a fost ceva magic in acel licar… cat de nedrept e acest incert „ceva„. Alaturi de alchimist cred ca mai sta un erudit in cuvinte „incerte” si urmaresc amandoi cursa mea din labirintul in care m-au inlantuit, altfel nu vad de ce ne-am fi confruntat cu atat de multe lucruri nedefinite, neterminate, neintelese si parfumate cu nedreptate…

Si inca nu pricep… credeam ca m-ai auzit cand am iesit din casa… Am trantit toate usile ca sa te anunt. Le-am lovit de tocurile inalte ale sufletului pana cand le-am crapat si pe ele. Credeam ca ma cunosti, doar tu mi-ai spus-o. Dar acum realizez ca ploua atunci cand am plecat si ca apa mi-a acoperit urmele. Poate de asta n-ai stiut. Miros deja a ploaie. E frig si nu pot sa mai stau.

Totusi… cred ca m-ai vazut plecand…Puteai sa imi dai o umbrela. Stiai ca o sa ploua…….

Imagine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s