Parfum de lemn…

“Codru-i frate cu românul”, un proverb de la începutul lumii, care exprimă,  în cele mai frumoase cuvinte, simbioza dintre om și natură.

Destinul îl plasează pe om în mijlocul naturii, de la care ia toate resursele necesare vieții sale.

DESTIN

IMG_4039

Scultpură realizată de Mihai Jitaru

Dacă mi-aș cumpăra un ceas de mână din lemn aș putea pătrunde în trunchiul copacului milenar, iar rama ceasului s-ar confunda cu inelele din esența lemnului și aș putea auzi ticăitul timpului de-a lungul istoriei omenirii.

Aș intra în această clepsidră, ca într-o cursă a timpului și, abia atunci, aș simți parfumul lemnului și valoarea neasemuită a acestuia.

CLEPSIDRA ȘI CURSA TIMPULUI

Fiecare picătură din această clepsidră, urmată de alte miliarde de picături au construit inel după inel, ca într-o spirală care se înalță spre zările înalte ale vieții.

Meșterul a știut dintotdeauna să găsească lemnul cel mai potrivit, cu vene colorate, cu parfum deosebit și să-l transforme în creații originale, iar ticăitul ceasului de lemn se aude în fiecare dintre acestea.

Secundele, minutele și orele au purtat până astăzi: lingura țăranului, bâta păstorului, scripca lăutarului, crucea credinței, furca, fusul și războiul țesătoarei, cerdacul casei acoperită cu șindrilă.

ZIDIRE

Dacă mi-aș cumpăra niște ochelari de soare din lemn, aș putea să și observ sacrificiul meșterilor pentru dobândirea creației.

Niște ochelari, ca aceștia, nu mi-ar bloca privirea, ci mai degrabă mi-ar deschide ferestre spre libertate, spre captarea frumosului din natură, ferestre care m-ar ajuta să iubesc și mai mult mediul în care trăim.

E ca și cum m-aș transforma într-un cercetător al istoriei lemnului și aș rămâne uimit de frumusețea și importanța acestuia.

IMG_4041

Sculptură realizată de Mihai Jitaru

SAVANT

Aș vedea, cu regret, și inconștiența omului modern, care distruge natura, care pune la pământ păduri întregi, otrăvește, cu indolență, aerul și apa atât de necesare vieții, stricând tot echilibrul firii.

În fața acestui dezastru provocat de afaceriști și guvernanți fără suflet și fără lege, doar ochelarii de soare din lemn mi-ar ascunde lacrimile neputinței și revolta care răzbat din ochii mei.

IMG_4038

Sculptură realizată de Mihai Jitaru

LACRIMA NEPUTINȚEI

IMG_4042

Sculptură realizată de Mihai Jitaru

Cu sufletul întristat, dar bucuros  că am deja ceas de lemn și ochelari de soare din lemn, m-aș așeza pe o buturugă, în fapt seară, în răcoarea asfințitului, la marginea pădurii, să simt parfumul cetinii de brad și doina ciobanului, cântată din fluier.

Iar de la mănăstirea din apropiere să se audă toaca veche din lemn, cu sunetele ei liniștitoare, care răzbat spre ceruri, în semn de speranță și de mai bine.

TOACA ( poezie)

E ca și cum, cu ceasul din lemn aș întoarce timpul la secunda ZERO, la puritatea și liniștea începuturilor, iar prin ochelarii din lemn aș vedea grădina raiului.

 

 

 

 

Legat de maini si de picioare

Cati dintre voi pot spune cu mana pe inima ca au iubit cu adevarat ? Cati dintre voi pot afirma cu tarie ca dragostea nu mai este o necunoscuta ? Cum o fi de cei care isi vor raspunde cu DA la prima si la a doua intrebare in  cazul in care se insala ? Mai bine mori fericit crezand ca ai descoperit dragostea adevarata cand tu nu ai simtit nici macar pe sfert lucrurile pe care ai fi putut sa le simti sau trist pentru ca pasiunea nu a durat si stii ca ai trecut pe langa ce putea fi ideal pentru tine ?

Cum stii daca iubesti ? Cum gasesti in tine acel sentiment puternic care iti face inima sa bata atat de tare atunci cand vezi persoana iubita incat pieptul pare o panza de paianjen in mijlocul unui uragan  ?

De ce nevoia continua de nou si de a cauta altceva si altceva si iar altceva ?

De ce suntem atat de usor de plictisit de cei carora le dedicam dragoste vesnica intr-o prima faza ? De ce ne transformam in timp in niste creaturi ahtiate dupa material, dupa substanta, dupa cantitate si tangibil ?

De ce amestecam banii cu sentimentele sau de ce incep sa se amestece intre ele de la sine dupa o vreme ? Desi pare reteta perfecta, nu tine mult. Tine cat sa te bucuri un pic de miraj.

Cum e sa te simti legat de maini si de picioare in sensul cel mai „acut” ? Sa simti ca toate actiunile tale intr-o relatie sunt controlate de altcineva care joaca elegant cu tine jocul manipularii si al dominarii ?

Putem iubi gradat ? Azi de nota 10, peste un an de 8 si peste zece ani de nota 1 ?  Unu ar trebui sa fie nota de corijenta atunci cand e singura din catalogul amoros, nu ?  Ce faci atunci ?

Te mai amagesti cu un 10 la Dirigentia Prieteniei ca sa creasca media ?

-//-

Love is real, real is love… Love is asking to be loved…

Fear, vanity, greed… why do YOU lie ?

Am realizat ca am o MARE problema cu minciuna. Vorbesc despre auto-minciuna pe care ti-o induci atunci cand ai adevarul in fata, dar refuzi sa-l crezi sau mai rau… refuzi cu nebunie sa-l vezi si sa-l accepti. Am ajuns sa ma mint pe mine. Bine… ca sa ne intelegem: ma mint ca nu sunt mintita atunci cand e evident ca sunt. Mai devreme cautam motivele pentru care oamenii mint, in general. Era tot un mod de a cauta scuze mincinosilor. Daca gaseam vreun motiv in teza aia despre minciuni care sa atenueze realitatea asta urata , erau pe jumatate iertati.

Dar ce sa vezi, nu am mai gasit niciunul si prin urmare… zilele astea o sa sufar de auto deceptie. De la 1 aprilie, incep tratamentul (muzica, prieteni, eu de vorba cu mine, parasirea orasului cat mai des, schimbare repetitiva de look, sedinte de terapie prin shopping, inventarea de sintagme noi ca „atavism emotional”)… e complex programul si nu ar trebui sa vorbesc prea mult despre el, imi da terapia peste cap.  Mi l-a prescris un prieten. A zis ca se tine de mine pana trec de sevraj care va fi insotit si de post-uri gen „Jurnalul unei muribunde”. Dar in afara de cateva atacauri de panica si kg in minus nu am ce sa mai patesc. Le-am vazut/aflat/inteles pe toate. Cam tarziu ce-i drept, dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

Prietene, sper sa te tii si de cuvant, altfel sunt dauna totala.

Stiam eu ca trebuia sa-mi fac nenorocitul ala de Casco pe la inceputul lui 2009.

Hi, everybody !

My name is Silvana and I WAS the victim of LIES.

First of all I would like to thank the organizers for the opportunity

to say a few words:

[…][…][…]

Oh, sorry, I forgot ! I’m speechless !

Drumul meu, drumul tău, drumul lor

Viaţa are un obicei tare ciudat de a ne împreuna şi de a ne despărţi din motivele cele mai banale. Pendulăm, alegem, sortăm şi la finalul zilei, când tragem linie, ne rugăm să fi făcut alegerea corectă.

Azi nu am avut o zi prea bună şi nu a fost din cauza vremii. Nu a contat că a plouat „isteric” toată ziua şi că de la et. 13, de pe geamul biroului în care lucrez, am văzut doar ceaţa groasă de Ianuaris. Nu a contat că am plecat de la birou la 4, cu o mare durere de cap şi mi-am uitat pe rând cheile, jumătate din geantă, umbrela şi cred că… pe undeva pe acolo, mă uitasem şi pe mine.

Nu a  contat că două colege s-au dat peste cap să mă înveselească şi nu, nu a contat că voi, dragi apropiaţi,  nu mai suportaţi starea mea de letargie.

Nu m-a înveselit nici portarul clădirii, care parcă simţind că erup de nervi când am ieşit din liftul ce îmi provoacă greţuri în fiecare dimineaţă, mi-a spus:

„Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă frumuseţea s-ar transforma în bogăţie ? Aţi fi bogată.”

Am afişat un zâmbet fals şi am plecat fără să pot spune nimic.  Sărmanul om, probabil crede acum că m-a deranjat ce a spus. Nu m-a deranjat, dar în acel moment chiar nu mă simţeam frumoasă. Mă simţeam ca vremea de afară: plină de noroi.

A contat în schimb că azi, cea mai vivace persoană pe care o cunosc mi-a spus că vrea să devină invizibilă. Motivul nu contează pentru voi, dar contează pentru mine: ne-am dorit un an adorabil, acum 28 de zile, la 12 noaptea.

A contat că am avut o discuţie aprinsă cu o persoană dragă mie astă-seară în faţa a două sticle de suc, îmbărligate cu un pui shanghai şi că din vorbele pe care le ascultam, realizam cât de efemer este totul şi cât de schimbători suntem. Motivul nu contează pentru voi, dar contează pentru mine: ne ştim din clasa I, iar cuvintele spuse de cei care te cunosc de o viaţă, dor, când sunt spuse aşa cum le-am auzit eu spuse.

A contat că în seara asta mi s-a spus că nu sunt destul de atentă cu cei din jur. Motivul nu contează pentru că nu este adevărat.

Poate că am uitat cum e să râzi, să te bucuri din nimic, să admiri un fir de iarbă călcat de talpa pantofului, să te plimbi prin Herăstrău şi să faci tot posibilul să nu calci pe vreo furnică, să asculţi o melodie fără să o asociezi cu cineva din trecut şi poate că am uitat ce înseamnă normalul.

Poate că am uitat să râd fără să mă gândesc la ce zic cei din jur şi în ce context plasează râsul meu, poate că am uitat cum e să iei o scamă de pe haina unui coleg fără să citeze cineva din Peter Collet şi poate că nici nu vreau să îmi amintesc cu voi de lucrurile astea pentru că atunci pentru voi, dragi „colegi”, aş fi nebună…Dar de cei la care ţin, nu am uitat.

(Paranteză)

De câteva zile, există o glumiţă pe la noi prin birou… când prinzi pe câte cineva pe hol, îl fixezi cu privirea şi îl îl întrebi:

„Ai aflat ?”

Desigur, respectiva persoană, speriată de gravitatea tonului tău, se opreşte şi te întreabă…

„Ce ?”

Răspunsul… nu, nu e obrăznicătura la care unii se gândesc, răspunsul e la fel de sadic ca şi lumea în care trăim… „Lasă, mai bine să-ţi zică ei. Eu nu pot să-ţi spun.”, făcându-se o „uşoară” aluzie la restructurări.

(Închid paranteza)

A contat toată ziua asta mohorâtă pentru că m-a făcut să înţeleg cât de singuri suntem noi toţi şi că singurătatea asta ne sălbăticeşte şi ne atrofiază în acelaşi timp. Cel puţin mie, asta îmi face. Am văzut cât de sus putem să ajungem atunci când ne punem în minte un lucru care nu este dintre cele mai sfinte. Urcuşul poate e uşor, dar la coborâre, nu bag mâna în foc.

Mi-am început blogul într-o notă negativă. Cu acel 2009 nefast şi cu un Univers cu care am ales să mă cert. Cred că am greşit. Se pare că dorinţa mi se îndeplineşte şi nu doar eu m-am certat cu El, s-a certat şi El cu mine, lucru cam grav, pentru că nu am datele Lui de contact şi chiar dacă fac rost de ele, nu cred că o să-mi răspundă la telefon prea curând.

– Alo ? Universul ?
– Nu. Greşeală.

De ce fug eu…

Mă sperie singurătatea.

Mă face să tremur în faţa ei şi să nu mai văd nimic în jur.

Mă sperie atât de tare încât cred că la un moment dat,  mă agăţ de toate frânturile de om din jurul meu.

Mă sperie singurătatea dimineţii, mă sperie liniştea nopţii, mă sperie necunoscutul pe care nu-l pot controla…

Mă sperie teribil feţele singure din metrou, din fiecare dimineaţă.

Mă sperie şi mai tare oamenii pe care îi consideram puternici, dar pe care îi descopăr singuri şi speriaţi.

Mă sperie calendarul care parcă e pus pe o rotativă accelerată.

Mă sperie firul de păr alb pe care l-am rupt zilele trecute şi mă sperie viitorul.

Mă sperie că trebuie să rezolv problemele neterminate ale altora şi că starea asta mă face să scriu… înseamnă că meriţi.

Mă sperie oamenii care nu ştiu ce vor şi care mă fac să cred că nu ştiu ce vreau

atunci când eu ştiu.

Mă sperie oamenii care fug de adevăr şi se îmbată cu iluzii.

Mă sperie monotonia, mă sperie rutina, mă sperie nesiguranţa mea provocată de a ta.

Mă sperie oamenii care beau acelaşi vin prost, zi de zi, dar îl beau pentru că este cel cu care s-au obişnuit.

Mă sperie minciunile frumoase spuse doar ca să nu doară.

Mă sperie banalul şi prostia.

Mă sperie cei care aplică „recele” pe „cald”,  spunând că aşa trebuie să fie.

Mă sperie cei care fac şedinţe de crioterapie pe sentimentele lor.

Mă sperie acele personaje care inventează legi universale şi le aplică pe mine.

Mă sperie cei care decid pentru toţi, când decizia nu le aparţine.

Mă sperie că trebuie să mă opresc.

Heart – Alone

Out of site, out of mind

Sau cu alte cuvinte, ceea  ce nu te afectează în mod direct, nu există… Nu îi înţeleg şi nu cred că îi voi înţelege vreodată pe cei care nu se revoltă atunci când  vânzătorul le dă pâinea fără mănuşă, când bucata lor de brânză este pipăită de suprafaţa epitelială a vânzătoarei sau când biscuiţii pe care îi cumpără pentru ronţăitul cotidian sunt culeşi de prin crăpăturile vitrinei.

Dacă ajungeţi prin Tineretului, vă avertizez că un simplu tur prin magazinele din zonă vă poate face să ajungeţi la concluzia că aveţi nevoie de un tratament cu Calmepam.

Spre exemplificare. Magazinul X.

Acum un an, mai exact de ziua mea, m-am dus ca tot omul  să achiziţionez o sticlă de şampanie de la un supermarché din cartier. Toate bune şi frumoase până când, la 2 metri de magazin, punga s-a rupt. Sticla s-a făcut ţăndări… Mă întorc în magazin cu tâmplele pulsând, îi povestesc vânzătoarei păţania, căutând în orbitele ei un pic de simpatie şi mă opresc brusc când îi aud răspunsul sec:

„Nu e vina noastră. Pungile sunt proaste… „

Pungi personalizate cu numele magazinului şi mulţumirile de rigoare pentru achiziţionarea produselor.

Plec acasă cu un gust amar şi fără şampania care îşi făcea deja de cap cu scările magazinului.

După o vreme, acelaşi magazin, aceeaşi vânzătoare. Doar că de data asta, domnişoara nu mai era la casierie… fusese „alocată” raionului de mezeluri. Felia cu stânga, cu dreapta lua banii şi tot  cu dreapta îţi ambala şi produsul. Procedeul folosit: un fel de amprentare pe felia de salam. Dar draga de ea nu s-a deranjat şi nici persoana care achiziţiona respectivele felii nu s-a sesizat.

Magazinul Y.

Lactate, brânzeturi. Vânzătoarea făcea exact ce „ador” eu : cu o mână mânca, cu alta vindea. O îmbinare a utilului cu plăcutul, nu-i aşa ?

Am auzit şi celebra frază: „Lasă, dragă, aia care manâncă la ţară roşiile cu pământ pe ele nu mai au nimic„.

Probabil, dar cum hepatita e în floare (aprox. 8000 de români au fost diagnosticaţi cu hepatită virală în 2006 ),  sinceră să fiu, nu vreau să risc.

Şi ştiţi care este cel mai ciudat lucru ? Observ, din ce în ce mai des că doar pe mine mă enervează fazele astea.

Updated: Patiseria Z de la Unirea 2, acum 2 zile:

Silvana: Nu mi le puneţi cu mâna, că nu le iau !!!! Sunteţi obligată să purtaţi mănuşă !

Vânzătoare: Nu, nu ! Doar la mini-pateuri trebuie să pun mănuşa !

Concluzia:  suntem ce mâncăm…