Mă sperie singurătatea.
Mă face să tremur în faţa ei şi să nu mai văd nimic în jur.
Mă sperie atât de tare încât cred că la un moment dat, mă agăţ de toate frânturile de om din jurul meu.
Mă sperie singurătatea dimineţii, mă sperie liniştea nopţii, mă sperie necunoscutul pe care nu-l pot controla…
Mă sperie teribil feţele singure din metrou, din fiecare dimineaţă.
Mă sperie şi mai tare oamenii pe care îi consideram puternici, dar pe care îi descopăr singuri şi speriaţi.
Mă sperie calendarul care parcă e pus pe o rotativă accelerată.
Mă sperie firul de păr alb pe care l-am rupt zilele trecute şi mă sperie viitorul.
Mă sperie că trebuie să rezolv problemele neterminate ale altora şi că starea asta mă face să scriu… înseamnă că meriţi.
Mă sperie oamenii care nu ştiu ce vor şi care mă fac să cred că nu ştiu ce vreau
atunci când eu ştiu.
Mă sperie oamenii care fug de adevăr şi se îmbată cu iluzii.
Mă sperie monotonia, mă sperie rutina, mă sperie nesiguranţa mea provocată de a ta.
Mă sperie oamenii care beau acelaşi vin prost, zi de zi, dar îl beau pentru că este cel cu care s-au obişnuit.
Mă sperie minciunile frumoase spuse doar ca să nu doară.
Mă sperie banalul şi prostia.
Mă sperie cei care aplică „recele” pe „cald”, spunând că aşa trebuie să fie.
Mă sperie cei care fac şedinţe de crioterapie pe sentimentele lor.
Mă sperie acele personaje care inventează legi universale şi le aplică pe mine.
Mă sperie cei care decid pentru toţi, când decizia nu le aparţine.
Mă sperie că trebuie să mă opresc.
Addicted to LoVE 