You’re so young… Only on the outside: Strania poveste a lui BB.

Aseară am fost la film. Auzisem de „Strania poveste…” şi am zis că merită o încercare – fără să îl „piratez” de pe O…C (nu că fac aşa ceva vreodată, ferească Sfântul 🙂 ).

Iniţial, începutul nu m-a atras (dar pe mine nimic nu ma frapează de la bun început aşa că nu se pune).  Poate a fost şi din cauza faptului că lângă mine un tip a deschis în decurs de 5 minute patru pungi de chips-uri şi că toata sala a rumegat porumb cu disperare în următoarele 40. Dacă filmul avea o durată de 120 min era compromis cu siguranţă. Dar ţine 3 ore, care, zic eu, merită (asta dacă nu vă lăsaţi influentaţi de pseudo-criticii noştri de film care văd câte un clişeu la fiecare pas).

Mesajul e complex, interesant,  straniu (în funcţie de cum îl veţi percepe fiecare). Trailer-ul mi se pare uşor neinspirat pentru că nu reuşeşte să cuprindă esenţa filmului.

Sursă: http://www.blavish.com

Ar fi câteva minusuri (pe care le-a remarcat ochiul meu profan)…

Unu,

  • Faptul că la un moment dat,  Brad apare ca un armăsar „made in 2009” (freză, ochelari de soare plus motor) în acest reverso al etăţii, m-a scos rapid din zona anilor 1918 şi mi-a sugerat „subtil” că un Pitt imperfect nu ar face filmul lider în box-office-ul internaţional.

şi doi,

  • Stai două ceasuri pe scaun şi NU vrei ca în al treilea să-l auzi pe Benjamin, într-un slang american că el „desigur”  vrea să i-o pună lui Daisy, pentru că de data asta m-am simţit şutuită din anii ’50  şi iar mi-am reamintit chestia cu box-office-ul.

Plusuri (Ideea pricipală): „Viaţa este alcătuită din oportunităţi, chiar şi din cele pe care le ratăm .”

Concluzia serii…

Poţi trăi o poveste de dragoste purtând o simplă discuţie în holul unui hotel dărăpănat dacă ai găsit persoana potrivită.

Vizionare plăcută…A ! Nu uitaţi să vă luaţi un pachet de Softies la voi. La final, sala arăta ca o masă de oameni venită la un priveghi.

Anunțuri

Drumul meu, drumul tău, drumul lor

Viaţa are un obicei tare ciudat de a ne împreuna şi de a ne despărţi din motivele cele mai banale. Pendulăm, alegem, sortăm şi la finalul zilei, când tragem linie, ne rugăm să fi făcut alegerea corectă.

Azi nu am avut o zi prea bună şi nu a fost din cauza vremii. Nu a contat că a plouat „isteric” toată ziua şi că de la et. 13, de pe geamul biroului în care lucrez, am văzut doar ceaţa groasă de Ianuaris. Nu a contat că am plecat de la birou la 4, cu o mare durere de cap şi mi-am uitat pe rând cheile, jumătate din geantă, umbrela şi cred că… pe undeva pe acolo, mă uitasem şi pe mine.

Nu a  contat că două colege s-au dat peste cap să mă înveselească şi nu, nu a contat că voi, dragi apropiaţi,  nu mai suportaţi starea mea de letargie.

Nu m-a înveselit nici portarul clădirii, care parcă simţind că erup de nervi când am ieşit din liftul ce îmi provoacă greţuri în fiecare dimineaţă, mi-a spus:

„Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă frumuseţea s-ar transforma în bogăţie ? Aţi fi bogată.”

Am afişat un zâmbet fals şi am plecat fără să pot spune nimic.  Sărmanul om, probabil crede acum că m-a deranjat ce a spus. Nu m-a deranjat, dar în acel moment chiar nu mă simţeam frumoasă. Mă simţeam ca vremea de afară: plină de noroi.

A contat în schimb că azi, cea mai vivace persoană pe care o cunosc mi-a spus că vrea să devină invizibilă. Motivul nu contează pentru voi, dar contează pentru mine: ne-am dorit un an adorabil, acum 28 de zile, la 12 noaptea.

A contat că am avut o discuţie aprinsă cu o persoană dragă mie astă-seară în faţa a două sticle de suc, îmbărligate cu un pui shanghai şi că din vorbele pe care le ascultam, realizam cât de efemer este totul şi cât de schimbători suntem. Motivul nu contează pentru voi, dar contează pentru mine: ne ştim din clasa I, iar cuvintele spuse de cei care te cunosc de o viaţă, dor, când sunt spuse aşa cum le-am auzit eu spuse.

A contat că în seara asta mi s-a spus că nu sunt destul de atentă cu cei din jur. Motivul nu contează pentru că nu este adevărat.

Poate că am uitat cum e să râzi, să te bucuri din nimic, să admiri un fir de iarbă călcat de talpa pantofului, să te plimbi prin Herăstrău şi să faci tot posibilul să nu calci pe vreo furnică, să asculţi o melodie fără să o asociezi cu cineva din trecut şi poate că am uitat ce înseamnă normalul.

Poate că am uitat să râd fără să mă gândesc la ce zic cei din jur şi în ce context plasează râsul meu, poate că am uitat cum e să iei o scamă de pe haina unui coleg fără să citeze cineva din Peter Collet şi poate că nici nu vreau să îmi amintesc cu voi de lucrurile astea pentru că atunci pentru voi, dragi „colegi”, aş fi nebună…Dar de cei la care ţin, nu am uitat.

(Paranteză)

De câteva zile, există o glumiţă pe la noi prin birou… când prinzi pe câte cineva pe hol, îl fixezi cu privirea şi îl îl întrebi:

„Ai aflat ?”

Desigur, respectiva persoană, speriată de gravitatea tonului tău, se opreşte şi te întreabă…

„Ce ?”

Răspunsul… nu, nu e obrăznicătura la care unii se gândesc, răspunsul e la fel de sadic ca şi lumea în care trăim… „Lasă, mai bine să-ţi zică ei. Eu nu pot să-ţi spun.”, făcându-se o „uşoară” aluzie la restructurări.

(Închid paranteza)

A contat toată ziua asta mohorâtă pentru că m-a făcut să înţeleg cât de singuri suntem noi toţi şi că singurătatea asta ne sălbăticeşte şi ne atrofiază în acelaşi timp. Cel puţin mie, asta îmi face. Am văzut cât de sus putem să ajungem atunci când ne punem în minte un lucru care nu este dintre cele mai sfinte. Urcuşul poate e uşor, dar la coborâre, nu bag mâna în foc.

Mi-am început blogul într-o notă negativă. Cu acel 2009 nefast şi cu un Univers cu care am ales să mă cert. Cred că am greşit. Se pare că dorinţa mi se îndeplineşte şi nu doar eu m-am certat cu El, s-a certat şi El cu mine, lucru cam grav, pentru că nu am datele Lui de contact şi chiar dacă fac rost de ele, nu cred că o să-mi răspundă la telefon prea curând.

– Alo ? Universul ?
– Nu. Greşeală.